Fenomenele luminoase au fost observate şi cercetate din timpurile cele mai vechi. Filozofi greci se preocupau cu explicarea vederii; unii dintre ei considerau că obiectele se văd datorită razelor vizuale care pornesc din ochi. Abia în secolul XI Alhazen stabileşte anatomia ochiului, arătând că lumina intră şi nu pleacă din ochi.
Preocuparea oamenilor de a stabili natura luminii datează încă din antichitate . Euclid a publicat o carte intitulată "Optica" în care publicat multe din teoriile speculative din aceea vreme privind natura luminii .
Pe baza observaţiei directe au fost studiate, din cele mai vechi timpuri, legile reflexiei. Descoperitorul lor nu este cunoscut. Se ştie însă că Euclid şi Arhimede le cunoşteau şi le utilizau . Legile refracţiei au fost descoperite de olandezul Wilbrord Snell în 1926.
Pe baza observaţiei directe au fost studiate, din cele mai vechi timpuri, legile reflexiei. Descoperitorul lor nu este cunoscut. Se ştie însă că Euclid şi Arhimede le cunoşteau şi le utilizau . Legile refracţiei au fost descoperite de olandezul Wilbrord Snell în 1926.
În secolul al XVIII-lea are loc o dezvoltare explozivǎ a opticii geometrice, prin lucrǎrile fundamentale ale lui Gauss şi Lagrange. Newton susţinea natura corpuscularǎ a luminii bazatǎ pe caracterul rectiliniu al propagǎrii acesteia şi pe legile reflexiei, dar nu se puteau încǎ explica fenomenele de interferenţǎ, difracţie sau de polarizare.
În 1679, Huygens a emis teoria ondulatorie, conform cǎreia lumina este o consecinţǎ a mişcǎrilor vibratorii şi se propagǎ prin unde, iar Maxwell arǎta în 1865 cǎ lumina se datoreşte vibraţiilor unui câmp electric asociat cu un câmp de inducţie magneticǎ, ansamblul acestor câmpuri constituind câmpul electromagnetic.
